Lipscani
Ne bălăngănim,
trapeziști amatori
pe străzi pavate
cu vome pietrificate,
din scaun în scaun,
spovedind trăiri bipolare
chelnerițelor terminatori
care scanează buzunare studenÈ›íi,
străvezii, fără hârtii.
Seară de seară, sub cer de ceară,
în noaptea neagră-mură
care stârneÈ™te ură
fără măsură,
Învâțăm să mergem pe sârmă
din ce în ce mai bine,
fără noimă și fără rușine,
bile de pinball
aruncate-n cutiile de Pandora-Cola,
cu sete de moarte
și foame de lup.
Vom sfârÈ™i spânzuraÈ›i
la Foișorul de foc,
cu furtunuri de pompieri pașoptiști
puși pe stins arșița de dimineață,
baloane fără vlagă.
Și toată apa DâmboviÈ›ei
nu va putea trece
pe sub arcele corpurilor noastre
făcute stavilă,
acoperite de alge și detergenți,
pat de bețivani
amăgiți de Lipscani.
Prognoză permanentă
Decât hipotermie,
mai bine hipoterție.
Decât ud, mai bine zălud,
tras prin făină de diamant din neant,
tot rece, tot cald.
Crud ca un vechi-născut
cu simțiri articulate
în propoziÈ›ii drepte la apel.
​
Cândva simÈ›eam anotimpurile,
nu mă făceam simțit.
Mare crai, patru pe an aveam.
ÎnsămânÈ›am, mă prăjeam,
culegeam, zgribuleam.
S-au dus, undeva între inimă È™i plămâni,
s-au urcat spre creștetul alb
È™i au plecat uitării, în È™irag,
fâlfâind din frunze È™i flori.
​
Acum simt doar ace de foc și gheață
care îmi cos straie pe alte măsuri,
m-alungă de acasă în marÈ™ forÈ›at,
în croncănit de ciori
și simfonii de greieri,
între maÈ™inile nervoase
conduse de pitici și mai nervoși
pe străzi de pomină,
între monoliÈ›i scumpiÈ›i È™i părăsiÈ›i,
între statuile cu piei bronzate,
între urmele-n continuă miÈ™care,
puhoi de noi, pe linia de producție
a unicei prognoze, sfârÈ™itul.
Posac
Minunăția pitită în spatele calculatorului s-a împlinit.
Printre tezaurul ascuns al motanului,
scenografia cu mult praf,
vietățile zgribulite și căblăraia venoasă
am găsit ochiul atotvăzător de sticlă,
nasul atotmirositor de pericole
și gura mută, pe care le pierdusem de prin 2012.
Erau strânse-ntro bocceluță
pe care scrisesem, prevăzător, puie monta.
​
Dar le-am ascuns pe grabă
când invalizii de serviciu
mi-au spart ușa și au intrat băltind de ură
peste noi, încovrigaÈ›i într-un dans de griji È™i idei,
cu spume de ciocolată la gură.
Ne-am luat amendă.
Am fost zidiÈ›i în perete cu orificiile la vedere,
să-È™i facă stârcii cuib peste vară,
să-și facă selfie puii de aghiotanți
cu mototoalele de gândurici
nedigerate. Și să nu cadă
Casa Poporului
peste Capul Poporlui.
O lipsă definitivă de judecată.
​
A bătut privilegiul de ora zece.
Înseratele lucrătoare textile
îÈ™i tivuiau ultimul petic de mândrie
iar noi, în folosul comunității
ștergeam cocleala din capelele
mortuar-universitare
unde Ființa Șubredă stă veșnic dreaptă
pe tronul necontestat,
puișorul de geniu
inculcat în naÈ™teri primordiale.
Și tot pe atunci inima s-a plictisit de mine
și nu a mai bătut.