Lipscani
Ne bălăngănim,
trapeziști amatori
pe străzi pavate
cu vome pietrificate,
din scaun în scaun,
spovedind trăiri bipolare
chelnerițelor terminatori
care scanează buzunare studențíi,
străvezii, fără hârtii.
Seară de seară, sub cer de ceară,
în noaptea neagră-mură
care stârnește ură
fără măsură,
Învâțăm să mergem pe sârmă
din ce în ce mai bine,
fără noimă și fără rușine,
bile de pinball
aruncate-n cutiile de Pandora-Cola,
cu sete de moarte
și foame de lup.
Vom sfârși spânzurați
la Foișorul de foc,
cu furtunuri de pompieri pașoptiști
puși pe stins arșița de dimineață,
baloane fără vlagă.
Și toată apa Dâmboviței
nu va putea trece
pe sub arcele corpurilor noastre
făcute stavilă,
acoperite de alge și detergenți,
pat de bețivani
amăgiți de Lipscani.
Prognoză permanentă
Decât hipotermie,
mai bine hipoterție.
Decât ud, mai bine zălud,
tras prin făină de diamant din neant,
tot rece, tot cald.
Crud ca un vechi-născut
cu simțiri articulate
în propoziții drepte la apel.
Cândva simțeam anotimpurile,
nu mă făceam simțit.
Mare crai, patru pe an aveam.
Însămânțam, mă prăjeam,
culegeam, zgribuleam.
S-au dus, undeva între inimă și plămâni,
s-au urcat spre creștetul alb
și au plecat uitării, în șirag,
fâlfâind din frunze și flori.
Acum simt doar ace de foc și gheață
care îmi cos straie pe alte măsuri,
m-alungă de acasă în marș forțat,
în croncănit de ciori
și simfonii de greieri,
între mașinile nervoase
conduse de pitici și mai nervoși
pe străzi de pomină,
între monoliți scumpiți și părăsiți,
între statuile cu piei bronzate,
între urmele-n continuă mișcare,
puhoi de noi, pe linia de producție
a unicei prognoze, sfârșitul.
Posac
Minunăția pitită în spatele calculatorului s-a împlinit.
Printre tezaurul ascuns al motanului,
scenografia cu mult praf,
vietățile zgribulite și căblăraia venoasă
am găsit ochiul atotvăzător de sticlă,
nasul atotmirositor de pericole
și gura mută, pe care le pierdusem de prin 2012.
Erau strânse-ntro bocceluță
pe care scrisesem, prevăzător, puie monta.
Dar le-am ascuns pe grabă
când invalizii de serviciu
mi-au spart ușa și au intrat băltind de ură
peste noi, încovrigați într-un dans de griji și idei,
cu spume de ciocolată la gură.
Ne-am luat amendă.
Am fost zidiți în perete cu orificiile la vedere,
să-și facă stârcii cuib peste vară,
să-și facă selfie puii de aghiotanți
cu mototoalele de gândurici
nedigerate. Și să nu cadă
Casa Poporului
peste Capul Poporlui.
O lipsă definitivă de judecată.
A bătut privilegiul de ora zece.
Înseratele lucrătoare textile
își tivuiau ultimul petic de mândrie
iar noi, în folosul comunității
ștergeam cocleala din capelele
mortuar-universitare
unde Ființa Șubredă stă veșnic dreaptă
pe tronul necontestat,
puișorul de geniu
inculcat în nașteri primordiale.
Și tot pe atunci inima s-a plictisit de mine
și nu a mai bătut.