NEW
KIDS
DON'T
KNOW
HOW
TO
PLAY
Șaorma deconstructor
La coada lupilor de după iarna dansantă,
deconstruiam șaorma,
îi pătrundeam înÈ›elesurile usturoiate.
Negociam dialectic, cu mine însumi,
posibilitatea de a hali din mers fără să vărs
bucăți importante din cornul abundenței
halal.
După trei îmbucături cu poftă lupească
(trei, mereu cifra trei)
o felie de roșie mi-a căzut pe bărbie,
talisman apotropaic, feritor de toate relele,
È™i l-am păstrat, pe piept, o reflexie a inimii flămânde
ce molfăia de zor, satisfăcută-n draci.
Cu de toate, sens deplin, număr divin,
secÈ›iune de aur în cupola simÈ›irilor alese,
pe culese, miracolul șaormarului alb imaculat
cu prăvălia larg deschisă,
ca un pântec de mamă reprimitor,
la ore târzii, în beznă.
Șaorma, cultură vie, identitate-n devenire,
damf fin cu accente telurice,
note grave de nu-veni-încoa, potol pe fast-forward,
ambrozie zeilor de noapte albă,
oxigen cocalauÈ›ilor navigatori în oceanele fermentate,
bântuite de muzica sirenelor în vinilin,
călare pe bolizi bolnavi de viteză.
Ha!
Masaj
Hashtag casacustrigoi
În palatul de pe deal,
construit de-un răposat coșmaragiu,
ni se coace un vârtos masaj politic
la inimă moartă,
un joc de cărți fără miză, sinistru rupt
în triluri de lebadă
È™i râgâit pe unde joase.
Hashtag colectiv
Obiectiv îndeplinit, marÈ™ tâmpit
în deriva clipei exaltate,
degeaba să-ți faci treabă,
că de prostul obicei al înfrângerii
nimeni nu scapă
iar molotoavele singure nu se-aprind,
precum copiii șterși din cărți
în noaptea care putea schimba totul.
Singur singurel, în monospaÈ›iul dedicat
împroÈ™cat de motani revendicatori,
mă las masat până la os
de miorițele carnivore cu blazon.
Hashtag colectivpasiv.
Am încheiat recitatul.
Aici totul se consumă,
nimic nu se transformă.
Tot ce mai contează e anul fiscal
și creditul de spitalul nouă
unde ne vindecăm de urâÈ›enie
privind la luciul de pal melaminat.
Hashtag româniiautalent
Hashtag româinevabine
Hashtag dupafaptairasplata
Tot ce conteaza e sufletul dat
pe metru pătrat grozav evaluat,
cu lauri de căpătâi È™i-n frunte stelat,
pe din dos constipat de grija zilei
de raspoimâine,
de răsăritul precar de soare întreg la cap
și fără gol la suflet,
neinternat în ospiciul ospitalier
în care cresc micÈ™unele
și contrarevoluionari de buturugă,
și ei masați, și ei confiscați.
hashtag secerideiarna
Izolatrie
Am prins, uitându-mă la scurtmetrajul
ăla plictisitor, despre mine
prima ninsoare cu popcorn
întinsă pe sugativa de bocete
în care-mi îmbăiam bucuria
de a născoci.
Ningea după prima întâlnire
cu pământul plat,
pământul uscat de-atâtea rotaÈ›ii.
De ce dau cu pumnii în ochi,
de ce îmi iese despicată limba dintre buze
când tot ce vreau
este să spun fără să mă supun,
când tot ce trebuie
n-are trebuința liniștii,
împreunată cu numerele,
încruciÈ™ată cu mulÈ›imile,
cu certitudinea.
În caz de sete de-absolut
spargeți geamul.
În caz de orbul găinilor,
reparați geamul.
ParcurgeÈ›i în neÈ™tire acel ritual dual
al prefacerii că plouă.
Dansați miriapodic pe cadranele solare
în totală eclipsă de inspiraÈ›ie,
nu-mi mai cărați lacrimi la moară,
nu-mi mai recitaÈ›i în strună,
nu mai.
poetul nu poate avea copii.
copii lui vor ieÈ™i hidoÈ™i, iar capetele le vor rămâne-n matcă
sorbind ultimii stropi de viață din șiroaiele venelor
vărsate-n balta cu suflete expirate,
din burÈ›ile umflate în care plutesc vapoare cu siaj verde,
otrăvit, mătasea broaștei de pe drumul mătăsii,
cărând marfă bună din È™i înspre
China noastră cea de toate zilele.
poetul nu poate urla la lună.
locul bun de urlat este luat de animalele
cu adevărat sălbatice,
locul nemarcat de pe creasta lumii
de unde ne vor invada ghețari, apă gratis, apa morții,
apă care umple golul din piept
unde vapoarele care vin din È™i înspre China
descarcă marfa bună în curtea oamenilor răi
de sete bătuÈ›i, în gând abătuÈ›i.
poetul înÈ›elege cel mai bine mersul lumii.
singurul mers, pas de rac în istorie, până în genunea
de la capătul de jos al sferei,
pe unde se scurg războaiele în inima de petrol,
și de unde dracii aruncă marfă bună
în vapoarele care vin È™i pleacă-n China
pe oceanele de-acum uscate
de-atâta plâns.
„Inspired by the new kids' childhood, the works I have created in this series are a memento of me as a kid, struggling not to grow up while realizing that my generation was branded as a „sacrificial generation“. Some part of me still cries for that kid I left behind but also compels
me to take a look at the new generations with whom I have less and less in common.
New kids are mostly indoor kids, hooked to cyber devices, electronically linked, though not really communicating. New kids are silent e-junkies, house inmates, prefabricated future workers, dreaming less while becoming more standardized.
Occasionally they rebel under common causes, they bark at an artificial moon, they try breaking unimportant chains of command yet they always come back to what‘s predestined for them. It‘s a butterfly-like life cycle, spent circling broken light bulbs.
During present days, I am like them most of my time, though the lucid memories of my childhood can carry me far away, unhooked, unbent and disconnected.“