 |  |  |  |
|---|---|---|---|
 |  |  |  |
 |  |  |  |
 |  |  |  |
 |  |  |  |
Mic burgheză
Urbanoidă
În oraşul de caşcaval
porcii urbani cântă spre stele
rapsodii de beton
ce sala de tăiere n-au părăsit vreodată,
rămânând pe veşnicie spectatori
pe propriile scene ale dezastrului.
Fier în luptă cu fiare,
rămân cu voia și în voia vântului,
înclină pădurile de macarale,
părul nou-născutului oraş.
Înghesuind în colivii şoareci şi oameni,
şoareci devorând oameni,
şoareci devenind oameni,
Oamenii de Frunte ai Oraşului de Caşcaval…
”Azi mă simt nefotoșopată” îmi zice.
Mă culc din nou, ca un bou. La dracu!
Trebuia să fiu Ares, să o atac complimental,
să iau oglinda mincinoasă-n coarne,
dar nu, eu m-am retras la loc de cinste,
înfundându-mi pernele-n urechi.
”Oare mai vine acasă?” mă-ntreb, de parcă
n-aș ști răspunsul că vine. Egreta Gretel.
Vine flămândă pe drumul presărat cu nestemate
aruncate la porci. Vine taifun sau adiere, asta depinde
de câte vorbe spuse ieri mai au nevoie de răspuns azi,
asta depinde de culoarea profundă a semaforului de la colț.
După ceasuri de așteptări, nu a venit. Ea însăși,
să mă-nțelegeți. Era ea, dar cel de lângă ea nu eram eu,
era un leu; își pișase teritoriul și mirosea.
Deși nu-mi spunea, bănuiam încă de dimineață
că trebuia să mă arunc în fața opincuțelor ei de vinil
și să cer îndurare, într-un mare fel.
Leul marcator intră pe ușă cu un mare paralelipiped.
Atât de mare și periculos; am plecat capul jos
umilit de un gând zgârcit
ce pace nu-mi dă, de când am întâlnit-o
la un bairam de babe unde se ascundea,
singura tânără și sigur a mea. Pierderea.
”Am schimbat oglinda” mi-a spus.
”Acum poți să dormi dus. Mă descurc, nu te-ncurc”.
Mi-a sărit inima din piept și a dansat
spasmodic, până la picioarele falsului leu.
Ăla o presa, nu se dădea dus, stătea cu fruntea-n sus
și cu mâna aplecată, a șpagă.
I-am pus o sută-n desagă, a plecat
luându-și miasma de leu cu el,
M-am uitat în oglindă. Triumf! Sunt mândru,
sunt în extaz, sar pe ea s-o iubesc mărunt-mărunt,
nu ca în dimineața asta stupidă.
Gol pistol, în gineceu m-avânt…
Dormea în pace, iar eu mă simțeam nefotoșopat.
Proștii
Proștii sunt nemiloși.
Pe cât sunt de aplecați, pe atât de neînduplecați.
Proștii se unesc în prostie, sunt sudați la cap.
Proștii nu umblă niciodată desculți.
Iau în picioare tot pământul,
lăsându-i pe ceilalți să atârne în voie.
Proștii nu sunt niciodată flămânzi.
Ospătează la parastasul veșnic al gândirii
bucate alese, făcute scrum.
Proștii se ascund. De noi și în noi.
În fiecare dimineață îmi scot prostul pe geam
la aerisit, și mă gândesc cum să-i spun
să-și caute o altă gazdă.
Pe măsură ce tot scriu despre proști,
în minte îmi încolțește un arhetip:
eu.
Exploatare
Uneori lifturile au sarcini utile.
Adică exploatează puii de lift
în odios du-te vino.
Sarcina utilă a lifturilor
nu poate fi depășită. E clar,
mediocrii trebuie să urce pe scări,
scările nefecundate neavând sarcini.
Mai mult urc decât cobor, așa simt,
dar lumina este mai palidă sus, aerul e mai greu.
Pereții au unghiuri ciudate, de cutremur,
și toți sunt puși în capul mesei,
la același cap, cu aceleași tacâmuri,
așteptând aceeași trădare pe 30 de ploi.
Am luat liftul până la urmă.
M-am pitit în buzunarul unui Hitler mic,
roșu de furie și de ruj.
Am ieșit la timp, jos în mină,
m-am prelungit c-un târnăcop
și-am început să sap în căpățânile
aliniate ca verzele, răsad după răsad.
În namila rocă nimic n-am găsit,
nimic n-am căutat încă.
Unii storceau bureți plini cu vise,
alții făceau îngerași în troiene toxice,
eu căutam flori de aur scoase
de sub unghii de mineri pensionați.
Aveau mirosul dulce al găselniței,
bunghitus aetherus.
