 |  |  |  |
|---|---|---|---|
 |  |  |  |
 |  |  |  |
 |  |  |  |
 |  |  |  |
Mic burgheză
Urbanoidă
În oraÅŸul de caÅŸcaval
porcii urbani cântă spre stele
rapsodii de beton
ce sala de tăiere n-au părăsit vreodată,
rămânând pe veÅŸnicie spectatori
pe propriile scene ale dezastrului.
​
Fier în luptă cu fiare,
rămân cu voia È™i în voia vântului,
înclină pădurile de macarale,
părul nou-născutului oraş.
Înghesuind în colivii ÅŸoareci ÅŸi oameni,
ÅŸoareci devorând oameni,
ÅŸoareci devenind oameni,
​
Oamenii de Frunte ai OraÅŸului de CaÅŸcaval…
”Azi mă simt nefotoÈ™opată” îmi zice.
Mă culc din nou, ca un bou. La dracu!
Trebuia să fiu Ares, să o atac complimental,
să iau oglinda mincinoasă-n coarne,
dar nu, eu m-am retras la loc de cinste,
înfundându-mi pernele-n urechi.
”Oare mai vine acasă?” mă-ntreb, de parcă
n-aș ști răspunsul că vine. Egreta Gretel.
Vine flămândă pe drumul presărat cu nestemate
aruncate la porci. Vine taifun sau adiere, asta depinde
de câte vorbe spuse ieri mai au nevoie de răspuns azi,
asta depinde de culoarea profundă a semaforului de la colț.
După ceasuri de aÈ™teptări, nu a venit. Ea însăși,
să mă-nÈ›elegeÈ›i. Era ea, dar cel de lângă ea nu eram eu,
era un leu; îÈ™i piÈ™ase teritoriul È™i mirosea.
DeÈ™i nu-mi spunea, bănuiam încă de dimineață
că trebuia să mă arunc în faÈ›a opincuÈ›elor ei de vinil
È™i să cer îndurare, într-un mare fel.
Leul marcator intră pe ușă cu un mare paralelipiped.
Atât de mare È™i periculos; am plecat capul jos
umilit de un gând zgârcit
ce pace nu-mi dă, de când am întâlnit-o
la un bairam de babe unde se ascundea,
singura tânără È™i sigur a mea. Pierderea.
”Am schimbat oglinda” mi-a spus.
”Acum poÈ›i să dormi dus. Mă descurc, nu te-ncurc”.
Mi-a sărit inima din piept și a dansat
spasmodic, până la picioarele falsului leu.
Ăla o presa, nu se dădea dus, stătea cu fruntea-n sus
È™i cu mâna aplecată, a È™pagă.
I-am pus o sută-n desagă, a plecat
luându-È™i miasma de leu cu el,
M-am uitat în oglindă. Triumf! Sunt mândru,
sunt în extaz, sar pe ea s-o iubesc mărunt-mărunt,
nu ca în dimineaÈ›a asta stupidă.
Gol pistol, în gineceu m-avânt…
Dormea în pace, iar eu mă simÈ›eam nefotoÈ™opat.
Proștii
Proștii sunt nemiloși.
Pe cât sunt de aplecaÈ›i, pe atât de neînduplecaÈ›i.
ProÈ™tii se unesc în prostie, sunt sudaÈ›i la cap.
Proștii nu umblă niciodată desculți.
Iau în picioare tot pământul,
lăsându-i pe ceilalÈ›i să atârne în voie.
ProÈ™tii nu sunt niciodată flămânzi.
Ospătează la parastasul veÈ™nic al gândirii
bucate alese, făcute scrum.
ProÈ™tii se ascund. De noi È™i în noi.
În fiecare dimineață îmi scot prostul pe geam
la aerisit, È™i mă gândesc cum să-i spun
să-și caute o altă gazdă.
Pe măsură ce tot scriu despre proști,
în minte îmi încolÈ›eÈ™te un arhetip:
eu.
Exploatare
Uneori lifturile au sarcini utile.
Adică exploatează puii de lift
în odios du-te vino.
Sarcina utilă a lifturilor
nu poate fi depășită. E clar,
mediocrii trebuie să urce pe scări,
scările nefecundate neavând sarcini.
​
Mai mult urc decât cobor, aÈ™a simt,
dar lumina este mai palidă sus, aerul e mai greu.
Pereții au unghiuri ciudate, de cutremur,
È™i toÈ›i sunt puÈ™i în capul mesei,
la acelaÈ™i cap, cu aceleaÈ™i tacâmuri,
aÈ™teptând aceeaÈ™i trădare pe 30 de ploi.
​
Am luat liftul până la urmă.
M-am pitit în buzunarul unui Hitler mic,
roșu de furie și de ruj.
Am ieÈ™it la timp, jos în mină,
m-am prelungit c-un târnăcop
È™i-am început să sap în căpățânile
aliniate ca verzele, răsad după răsad.
​
În namila rocă nimic n-am găsit,
nimic n-am căutat încă.​
Unii storceau bureți plini cu vise,
alÈ›ii făceau îngeraÈ™i în troiene toxice,
eu căutam flori de aur scoase
de sub unghii de mineri pensionați.
Aveau mirosul dulce al găselniței,
bunghitus aetherus.
